Jurnal de voluntar. Interviu cu Pavlo.

Astăzi vorbim cu Victor Pavloschi, cunoscut ca și Pavlo, Pablo sau alte variațiuni pe aceeași temă. Victor are 27 ani și face parte din echipa de suport IT de la Casa Bună și se implică fără eziare ori de câte ori este nevoie. Il invidiem noi fetele pentru ca este voluntarul preferat al copiilor de pe ulită.

Cum ai ajuns la Casa Bună?

Mi-a spus o prietenă despre asta și a fost o decizie impulsivă. Nu îmi doream neapărat, dar am spus să încerc, să văd despre ce e vorba. M-am dus într-o duminică la Școala 136, mi s-a dat un copil și de atunci nu am mai lipsit în nicio duminică.

Când a fost asta?

Acum doi ani și jumătate, înainte să existe Casa Bună.

Mergeai o dată pe săptămână?

Da, în fiecare duminică la ora 11.00 eram la teme. Practic, dintr-o chestie care a fost un experiment a devenit o parte din viața mea. În 3-4 săptămâni, am ajuns să-mi organizez timpul liber în jurul acestui proiect. Era de nelipsit.

Ai început cu teme și a urmat să faci și altceva?

Vara trecută am făcut Scratch cu câțiva dintre ei, a fost tot ceva experimental. Niciunul nu s-a ținut fiindcă nu au fost pasionați de asta, dar cu un copil mai interesat ar putea funcționa. Fiind și vară am vrut să facem și altceva în afara temelor, să ne jucăm, să învețe lucruri noi, dar nu am apucat să avansez sau să aprofundez.

Mai ai și alte contribuții la Casa Bună? Care sunt acelea?

Încerc să dau cât mai mult din timpul liber. Activitățile diferă, de la plecat peste weekend în rural, reparat echipamente, instalat calculatoare, până la domnu’ Pablo nu mai merge nu-știu-ce, sunați-mă să rezolvăm. Nu am o listă de activități, fac ce cred eu că ar putea fi necesar și mă implic unde pot să ajut. Contribui în principal pe partea de IT.

Asta pentru că ai simțit că este nevoie?

Am observat cât de mare nevoie este când am văzut ce volum de copii este, ce volum de echipamente trebuie să pregătim și cât de mult timp petrecem explicându-le copiilor cum se folosește calculatorul. Cred că cea mai mare realizarea a noastră pe partea de IT este că, de pe o uliță unde poate jumătate de copii nu mai văzuseră un calculator, acum sigur toți știu să se descurce suficient de bine încât să facă lucruri de bază. Când primești mesaje de genul lăsați domnu’ că am rezolvat eu, e mișto.

Cu câți copii lucrezi momentan și cât timp îți aloci pe săptămână?

Cred că dar undeva la 4-5 ore săptămânal.  Lucrez cu 2 copii, încerc să fac de 2 ori pe săptămână cu fiecare, dar recunosc că nu se întâmplă mereu.

Care sunt scenariile posibile în interacțiunile cu copilul?

Dacă după ce am stabilit un program, nu a intrat și nici nu a anunțat, consider că mingea e la mine, așa că insist. Până la urmă e un copil și, cât se poate de sincer, poate să îi iasă complet din cap, e neatent, uită cât e ceasul sau nu are credit să te sune. E cumva responsabilitatea ta să îi amintești copilului de întâlnire. Nu mă așteptam să fie prezent la toate întâlnirile noastre de la început și nu am fost dezamăgit din cauza asta. În timp a devenit un obicei, o normalitate.

La tine a venit de la sine ideea că nu se vor plia copiii pe programul stabilit?

Trebuie să ajungi la o înțelegere de mijloc între tine și copil. Durează până câștigi respectul copilului. La început ești un străin pentru el.

De cât timp lucrezi cu copiii?

Cu G. din Nucșoara lucrez din primăvară, de când i-am dus calculatorul. Cu el a fost mai mult de muncă să-l aducem să participe la teme. Eram fentat destul de des, dar după ce s-a format o legătură cu el și ne-am jucat Scratch, de exemplu, pe timpul verii,  am început apoi și cu temele. A durat ceva până a prins încredere și a înțeles că nu se întâmplă nimic dacă nu știe, că nu există consecințele care poate ar exista la școală.

E important să nu te aștepți să aduci un copil de la repetent la olimpic într-o lună și să observi ce lucruri se schimbă la el și să te concentrezi pe acelea.

Am comparat cum sunt ei acum și cum ne primesc când venim în vizită, cu prima dată când am venit acolo, când erau și ei puțin speriați și noi nesiguri pentru că nu știam ce e acolo sau ce ne așteaptă.      

Care crezi că sunt cele mai mari provocări pe care le au copiii, pe lângă faptul că încep o să construiască o relație cu voluntarul?

La început a fost vorba despre greutățile tehnologice care s-au rezolvat în timp. Dacă nu ar fi avut pe cineva care să le explice cum se folosesc echipamentele aduse, ar fi fost imposibil pentru ei să participe la școala online.  În plus, mulți dintre ei sunt obișnuiți cu alt stil de viață: sunt plecați la câmp, la muncă…Pentru o parte din a fost o rupere de ritm să intre la orele cu noi, în funcție de stilul de viață pe care îl au.

Cum a evoluat relația dintre voi? Cine ești tu pentru copii?

Domnu’ Pavlo, Pablo, am auzit și Paulo.

Pentru mulți dintre ei sunt omul pe care îl sună când au probleme tehnice sau îi ajută dimineața să intre la ore.

După atât de multe vizite, în care ne-am și jucat, ne-am plimbat, mi-au povestit despre timpul lor liber, m-am apropiat destul de mult de ei. Am ajuns să mă simt ca acasă, acolo, pe uliță.

Crezi că e ceva ce se va schimba pe viitor? Ești confortabil în poziția asta?

Singurul lucru care implică așteptări și ce ar trebui să înțeleagă este că nu poți face absolut tot, că sunt nevoi pe care nu putem să le acoperim, că dacă se strică ceva nu putem înlocui imediat.

Care sunt câteva dintre reușitele pe care le-ai avut?

În primul rând că văd că ei toți nu mai au probleme în a folosi lucruri de bază. Au început să priceapă ce se întâmplă, ce înseamnă că ești conectat sau nu ești conectat, încep să înțeleagă de ce nu merg niște chestii, asta de la copii care nu știau cum să țină mouse-ul în mână.

Un moment special a fost când una dintre fetițele pe care o băgam la orele online, mi-a dat mesaj și a spus că nu mai e nevoie să o sun eu că reușește să se logheze singură.

Ce alte provocări ai întâmpinat pe lângă provocările tehnice?

Încerc să nu mă emoționez foarte tare la anumite situații pe care le întâlnești acolo sau în anumite discuții cu părinții. Este nevoie de empatie, dar nu te poți implica emoțional în problemele lor pentru că nu le poți rezolva pe toate și ajung să te macine. Este important să păstrezi un echilibru.

O altă provocare a fost să înțeleg cum trăiesc ei, pentru că eu am crescut la oraș și viața mea nu a semănat niciodată cu a lor și a fost și o provocare să gestionezi așteptările înțelegând cum e viața lor de fapt.

Cineva te-a descris ca fiind voluntarul preferat al băieților. Cum ți se pare asta?

Cred că a pornit din faptul că, în vară, pe lângă teme, mai povesteam cu ei despre jocuri, îi întrebam despre timpul lor liber. Încerc să îi ghidez la anumite aspecte, dar nu ascultă de fiecare dată. Observ însă că mai folosesc sau își amintesc din glumele pe care le-am făcut în timpul temelor, sunt lucruri mici, manierisme.

Ce sfat ai da unui potențial voluntar la Casa Bună?

Să nu plece la drum cu niște limite impuse, fiindcă este posibil ca din prima zi copilul să îți dea limitele peste cap.

Scroll to Top