Povestea rechizitelor

Eram cu Mirela în mijlocul unei ore intense de împușcat adunări și scăderi pe Tux of Math. Eu pe balconul Casei Bune, ea în cămăruța mică și luminoasă din Nucșoara.
Împușca de zor adunările și scăderile până la 10 cu care era deja familiarizată. Ținea mereu lângă ea 20 de creioane colorate care o ajutau să adune și să scadă.

Am rugat-o să pună pauză un moment și să iasă din joc. 
M-am îndepărtat de la birou și am pus mâna pe unul dintre ghiozdanele atent aranjate din balcon. Un ghiozdan roz cu o fată pe el. L-am ridica la nivelul calculatorului și am întrebat-o dacă îmi poate spune pentru cine este acel ghiozdan.
S-a luminat tot laptopul și odată cu el toata încăperea. Mi-a trântit un zâmbet care de abia mai încăpea în ecranul mic. A ezitat cateva secunde și apoi a dat o strigare de bucurie. “Al meu!”
Câteva zile mai târziu ghiozdanul ședea cuminte în brațele ei, pe patul din cămăruța ei din Nucșoara. Alte câteva zile mai târziu stiloul nou o ajuta să facă temele, caietele începeau să fie folosite, creioanele colorate ședeau cuminți în penar.

De atunci, Mirela mă sună zilnic. 
Deschide webcam-ul și își așează tacticos pe masa de lucru cartea de română, cartea de mate, caietul. Deschide penarul, încarcă stiloul cu o rezervă nouă și se pune pe scris. Mai șterge când îi ies purceluși. Îmi arată apoi pe camera ce a scris. Face toate astea voluntar și tot timpul cu un zâmbet uriaș.

Cu câteva săptămâni înainte de asta, o mână de oameni se strângea pe WhatsApp cu liste corespunzătoare fiecărei clase. 
Se pregătea necesarul de rechizite pentru cei 200, de acum, copii pe care îi ajutăm.
O aveam pe Steluța, o învățătoare absolut fenomenală cu drag de copii, care ne-a ajutat să compunem necesarul pentru clasele 1-4, și pe Hannah, care avea deja experiența rechizitelor din anii precedenți. Iuliana s-a alăturat echipei și a ținut toată comunicarea cu toți oamenii care au vrut sa doneze.

Am urcat lista cu rechizite într-o postare pe Facebook.
La scurt timp deja tăiam de pe lista lungă ghiozdane, penare, caiete, rigle, blocuri de desen și acuarele. Liniile din Excel se transformau în colete mai mari și mai mici venite din toate colțurile țării. Cu o seară înainte de a ajunge la copiii coletele s-au transformat într-un munte de rechizite care a acaparat tot terenul de sport al Casei Bune.  

Sub coordonarea Iulianei și a Hannei le-am asezat pe căprării: ghiozdane la ghiozdane, caiete la caiete, penare la penare. 
Apoi, rând pe rând am început sa umplem ghiozdanele. Un fel de bufet suedez educațional, dacă vreți. Pe înserat le-am aliniat la inspecție să ne asigurăm că nu rămâne niciun copil fără rechizite și niciun frate mai mic fără creioane colorate. Și apoi ne-am băgat la somn.

De dimineață le-am îndesat în microbuz și hai cu ele pe la sate. 
De-a lungul zilei am lăsat unul câte unul la copiii care deja ne așteptau la poartă. Am primit în schimb mulțumiri, zâmbete, îmbrățișări, afine, căței la mângâiat sau frați mai mici la drăgălit.
Pe Mirela era cat pe-aci să o ratez. Era la pădure cu părinții. Am lăsat-o special la urmă poate, poate o prind acasă. Chiar când ne pregăteam să încheiem, m-a sunat.
“Doamna, am ajuns”. 
O plimbare cu căruța mai târziu și ajungeam la ele în curte cu ghiozdanele pline. A doua zi începea școala. La fix!
Eliza a spus cel mai bine:
50+ oameni generoși care au dat 50 de comenzi
50 de curieri zâmbăreți au început sa ne cunoască. Ei au adus 50 de pachete
50 de drumuri la poartă făcute de Hannah care a desfăcut 50+ cutii cu rechizite.

Vă mulțumim!

Scroll to Top