Poveștile Irinei. Capitolul 3.

“Eu am tendința să scriu cărți”, mi-a zis Irina într-o zi, în timp ce făceam niște mate pe Skype. De felul ei, e un copil isteț și silitor și face exercițiile repede-repede, ca să apuce să îmi povestească ultimele întâmplări: ce pozne au mai făcut colegii ei din clasa a șasea, ce vecin s-a mai rățoit la copii, ce năzbâtii a mai făcut fratele ei Mădălin (celălalt copil cu care fac teme online și un geniu comic desăvârșit). Îmi povestește des de aventuri de la joacă în Poiană. “Poiana nu are reguli!” este sloganul lui Mădălin și, drept urmare, tot timpul se întâmplă câte ceva palpitant acolo. Așa i-a venit Irinei mai demult ideea că ar putea scrie o carte despre Poiană. I-am propus să o scriem împreună, cu ea dictându-mi și eu tastând și punând întrebări de clarificare. 

Claudia, voluntar Casa Bună
Mulțumiri Sandra Grecu pentru ilustrații.

***

Capitolul 3: Gardul lui Toma

Toma este vecinul nostru. Asta e din nefericire pentru noi, pentru că este un bătrân tare încăpățânat, dar și din nefericire pentru el, pentru că câinii noștri îi fură mereu papucii și îi târăsc în ascunzătorile lor secrete, ca să-i mănânce mai târziu.
Adevărul este că fac asta cu orice. Au încercat să-l târască și pe Mădălin acolo o dată, să-l depoziteze pentru iarnă. Dar Toma nu înțelege asta și îi amenință tot timpul pe câini.

Gardul lui Toma este parte din Poiană, însă nu o parte prea plăcută. Din cauza lui, Poiana este mai mică decât ar trebui să fie.

Am aflat într-o zi de la străbunica Arianei că Toma nu a respectat hotarul și și-a mutat gardul ca să ia o porțiune din Poiană. Când am auzit asta, aproape să facem infarct. Gașca Poienii a hotărât atunci că trebuie să dărâmăm gardul lui Toma. Și așa a fost. Am dat în el cu picioarele, cu lopeți, cu un topor de al mamei “împrumutat” de Mădălin, până l-am dărâmat.
Nimeni nu se pune cu noi! Când a văzut ce am făcut, era să facă Toma infarct. Cât pe-aci să facem două pomeni în aceeași zi… Când ne-a văzut Toma, a început să fugă către noi, țipând și înjurând. Noi, alarmați, am fugit roată pe drum cu mâinile sus. Am ajuns până în Respinte și am fi ajuns și în Nucșoara, dacă nu vedeam un câine care a lătrat la noi și ne-a speriat mai rău de ne-am întors.
Nu a venit după noi câinele, probabil pentru că știa că vine și Toma din urmă. O fi zis: Copiii ăștia au deja destule pe cap!

În ziua aia, am reușit să scăpăm de Toma fugind.

Am stat până seara în curtea noastră, care se învecinează cu Toma în partea cealaltă, ca să ținem de șase. A intrat înapoi în casă de abia după-amiază, după ce și-a reparat gardul. Ne-am dus și până la poarta lui pe furiș să verificăm. Nu știam sigur dacă ne pândește de după poartă, dar am presupus că nu îl duce mintea la așa ceva.

Dar războiul nostru cu Toma nu s-a terminat.

Mădălin s-a gândit că ar putea să frece două bețe și să dea foc gardului, cum văzuse în desene animate. Dar nu a funcționat deloc în viața reală. Ariana, Sara și Andrei au avut mai mult noroc.

Într-o zi, am vrut să facem fiartă de porumb și cartofi în Poiană și l-am rugat pe Toma să ne împrumute pirostriile, ca să punem tuciul pe ele.

Toma a pretins că nu știe de ele și nu a vrut să ni le dea. Așa că noi am făcut focul pe bușteni. Când am terminat, Ariana, Sara și Andrei au aruncat un butuc ars la Toma în șanț. Toma susține că acel butuc, stând în soare lângă un placaj, a luat foc din nou și putea să îi dea foc la curte. Ne-a spus că a încercat să sune la Poliție, dar Poliția nu l-a crezut.
Nici noi nu l-am prea crezut. Nici în ziua de azi nu am aflat cu siguranță dacă butucul nostru a luat foc cu adevărat sau dacă Toma voia să se răzbune pe copiii din Poiană.

El nu știe că nu e nimic fără noi. Fără noi, nu ar mai fi nimeni să-l supere, să-l enerveze sau să-l bage în seamă.

Dar am vorbit prea mult despre Toma… Să ne întoarcem la poveștile noastre.

Irina