Poveștile Irinei. Capitolul 2.

“Eu am tendința să scriu cărți”, mi-a zis Irina într-o zi, în timp ce făceam niște mate pe Skype. De felul ei, e un copil isteț și silitor și face exercițiile repede-repede, ca să apuce să îmi povestească ultimele întâmplări: ce pozne au mai făcut colegii ei din clasa a șasea, ce vecin s-a mai rățoit la copii, ce năzbâtii a mai făcut fratele ei Mădălin (celălalt copil cu care fac teme online și un geniu comic desăvârșit). Îmi povestește des de aventuri de la joacă în Poiană. “Poiana nu are reguli!” este sloganul lui Mădălin și, drept urmare, tot timpul se întâmplă câte ceva palpitant acolo. Așa i-a venit Irinei mai demult ideea că ar putea scrie o carte despre Poiană. I-am propus să o scriem împreună, cu ea dictându-mi și eu tastând și punând întrebări de clarificare. 

Claudia, voluntar Casa Bună
Mulțumiri Sandra Grecu pentru ilustrații.

***

Capitolul 2: La zăpadă

Aventurile de la zăpadă s-au întâmplat acum doi ani. De atunci nu a mai nins decât două zile. De fapt, două zile a fost zăpada până la genunchi, iar în a treia zi zăpada nu a ținut decât cinci ore și a fost topită de soare și ploaie. 

Însă acum doi ani era multă zăpadă, iar eu și Ariana plănuisem cea mai grozavă vacanța de iarnă, pentru că știam că o să plece înapoi la Pitești la începutul școlii. 

Acum Ariana vine la țară doar în vacanțe. Când eram mai mici, locuia aici și mergeam la aceeași grădiniță. Ariana era motivul pentru care voiam să stau la grădiniță, chiar dacă ea era în grupa mică și eu în grupa mare. Până să vină ea, plângeam tot timpul. După ce a venit ea, nu mai plângeam, dar educatoarea ne chema părinții la școală foarte des pentru că noi două insistam să stăm în aceeași grupă. 

Pe atunci nu aveam sanie. 

Sania noastră veche se rupsese când eu, Mădălin și Andrei ne-am pus toți pe ea în același timp și ne-am dat pe deal în Respinte. Când am căzut, s-a rupt și sania. Tot ce a mai rămas din ea era fierul. Ariana și Sara aveau sanie, dar bunica lor nu le lăsa să o ia pentru că zăpada era prea mare și nu putea să alunece. 

De obicei când zăpada era  așa mare, ne luam adidașii cu talpa cea mai alunecoasă și fugeam la vecina în șanț să ne dăm pe gheață. 

Odată eu și Ari ne-am prins de o ulucă ca să nu cădem și ne-am dus amândouă pe gheață, cu uluca în mână. Toată lumea râdea de noi, dar noi eram obișnuite, pentru că știam bine să ne facem de râs. Eram împiedicatele satului. Câteodată ne împiedicam și de propriile picioare… 

Însă în ziua aceea, am hotărât să ne dăm cu gecile de fâș. 

La început, eu și Ari am mers acasă să încercăm să luăm niște saci, dar nu alunecau prea bine. Apoi ne-am mutat la geci. Lui Mădălin îi era teamă că își va rupe geaca și îl va certa mama. Pe mine și pe Ariana nu ne interesa de geacă, știind că mai avem multe acasă. Și dacă ne certau mamele, asta era! Măcar am avut o iarnă perfectă. 

Din păcate însă, eu și Ariana nu știam să pilotăm geaca. 

Ceilalți știau, pentru că pricepuseră care e volanul. Trebuiau să apuce de etichetele gecii din interior, pentru că nu aveau mănuși din cauză că eu le tăiasem și le făcusem iepurași. (Acum m-am maturizat și nu mai fac asta! Și țineți minte că pe mănușile mele nu le-am tăiat.) Andrei, Sara și Mădălin apucau de etichete cu ambele mâini și le manevrau în stânga sau în dreapta ca să vireze. Eu și Ariana nu știam să virăm și am ajuns în sanț de vreo 19 ori. 

Mai târziu, le-a lăsat pe Sara și Ariana să-și ia sania. 

Însă ghinion pentru noi! Bunica Arianei a pus cenușă și nisip la poarta Cristinei, ca să nu prindem viteză prea mare și să ne izbim la vale într-o mașină. E adevărat că eu și Ari nu eram chiar prietene cu mașinile. Fuseseră deja gata să ne calce de vreo două sau trei ori în acea zi. Noroc că Ariana știa să vireze sania (eu nici acum nu știu) și am scăpat. 

Însă nu știam de cenușa de la poartă și am pornit din nou la vale. Am prins viteză și când am ajuns în fața porții, ne-am izbit în cenușă și am căzut una lângă cealaltă și sania peste noi. Încă mai avem zgârieturile la glezne de atunci: este semnul nostru din cea mai frumoasă vacanță de iarnă petrecută împreună. 

Îmi amintesc foarte bine culorile, aerul, căzătura (doar lecțiile de la școală nu mi le amintesc așa bine).

Erau foarte frumoase toate, chiar și căzătura. Când am căzut, mănușile mi-au zburat pe drum, dar nu am observat. Ale Arianei îi rămăsesera în mâini. Ea ținea la mănuși, iar eu la viața mea! 

Nu prea voiam să ne ridicăm din zăpadă după aceea, pentru că era foarte confortabil, însă ne temeam că o să facem pneumonie. 

Tocmai ce eram pe cale să ne ridicăm, când am văzut-o pe mama venind către noi, cu Inimioară pe lângă ea. 

Mi-am zis în șoaptă: Nu e un semn bun!

Când a ajuns la noi, mama a spus: “Inimioară mi-a adus mănușile tale. Multumește-i!”

Inimioară îmi găsise mănușile pe drum, le-a luat în gură și a găsit-o pe mama la poarta unui vecin ca să i le aducă. M-am întors către el și i-am zis: “Bun băiat! Așa să faci și cu papucii mamei de dimineață!”

Dar nu m-a ascultat. 

Irina

Scroll to Top
Scroll to Top