Scratch înainte și în timpul pandemiei

“Hai, povesteste-mi despre Fortnite. Cum merge treaba?”

Este joi seară, am fugit de la birou. Sunt cu Antonio în autobuz. Tocmai ce l-am ridicat din fața de la 136 și mergem spre Logiscool Tineretului. 

Antonio se prezintă un pic îmbufnat pentru că nu a picat în grupă cu prietenii lui, dar devine vorbăreț când vede că sunt interesată de Fortnite și mai ales de succesul personal. Ajungem repede la Logiscool. Petrece pauza cu mine, mai discutăm una alta până vine instructorul și-l ia în sală. Ne mai vedem la pauză și-mi povestește că merge bine, prinde repede, ba chiar se plictisește. 

Antonio este clasa a 7a și, împreună cu alți 8 copii din Ferentari, beneficiază de bursa pentru a urma cursurile de programare la Logiscool. Am o poză din prima lor zi acolo. Mi se pare o gașcă de tocilari super cool cu personalități puternice. E o singură fată în grup dar îmi promit sa remediez asta. 

La finalul primei ore, Gică mă cheamă lângă el să îmi arate cum a făcut el roboțelul să meargă. Nu iese din clasă în pauză. Mai rămâne să meșterească un pic.

Pe parcursul sesiunilor ni se alătură Broască care vine doar sa vadă ce face prietenul lui la Logiscool. Nu-i trebuie mult și mă întreabă când poate veni și el. La teme nu-l mai prindem, dar este un client fidel programare. 

În fiecare săptămână, înainte de pandemie, o mână de voluntari se mobiliza să adune copiii la 136 și să-i ducă la programare.

Ruxi avea grupa de pici de vineri după-amiază. Eu pe tura de sâmbătă și joi doar cu Antonio care ratase startul și ajunsese singur pe tură.

Logiscool a apărut așa cum apar toate proiectele minunate: dintr-o discutie informală și multe gânduri împrăștiate peste tot: cum facem rost de sponsori? Cum alegem copiii? Cum îi transportăm? Cum sincronizăm programul de la școală cu programul cursurilor de programare? Avem voluntari?

Știam că este direcția bună. Copiii veneau de plăcere.

Am descoperit că programarea reușește să îi țină concentrați o oră întreagă. Fără foieli, fără mă duc la baie, mi-e foame, mi-e sete. Le place să construiască și să vadă cum munca lor prinde viață pe ecran. 

Mă bucuram că puteam să îi conectez la lumea digitală, că puteau deprinde aptitudini de care vor avea nevoie în viitor, că mai prind un pic de engleza. 

Dar cel mai și cel mai important, că trezește interes în copii pe care nu îi mai prindeam la teme și pe care îi consideram pierduți. Pentru 2 ore reușeam să-i ținem departe de stradă și concentrați pe ceva constructiv.

Pandemia a venit și cu bune și cu rele.

Nu știam atunci că se vor închide toate și că vom trece in online. Era o sâmbătă însorită de martie. Eram în formula completă (asta după ce i-am alergat pe Mica si Armando care întârziaseră și se resemnaseră crezând că nu mai are rost să vină). După oră i-am scos pe toți la pizza. Deja se legaseră prietenii între ei. Stăteam cu toții la masă și împărțeam feliile de pizza pe care le luasem la grămadă. 

N-am mai revenit după ziua aceea la Logiscool și aici mi-am luat primul eșec.

Cursurile trecuseră în online. Copiii de abia se obișnuiau cu lucrul în online și cu laptopurile. Oricât am încercat să ii conectez la ore, nu a mers. Curând au abandonat unul cate unul. Voiau sa meargă acolo mai mult decât să facă de acasă unde era gălăgie, erau frați mai mici, muzică și înjurături pe fundal. Am pus stop si mi-am luat o lecție de răbdare.

Dar aici vine partea bună a pandemiei. Am ajuns cu Scratch-ul în varf de deal.

Iată-ne în Lerești sau în Nucsoara cu Scratch-ul după noi. Pentru că am descoperit și aici același chef de a construi ca și în București. 

În curând, într-o casă din deal sau dăvale, un copil făcea Scratch cu un voluntar. Veneau de la câmp, din grădină, de la muncă, se așezau în fața laptopului și construiau în Scratch cu aceeași dibăcie cu care construiește oricare alt copil. 

Puteam să facem asta pentru că am fost forțați să mutăm totu-n online. 

Și asta ne-a dat ocazia să aducem în marea familie Casa Bună voluntari din toate colțurile lumii, mulți dintre ei deja familiarizați cu Scratch și programarea pentru copii. Iar entuziasmul lor i-a molipsit și pe alți voluntari care au început să învețe de la ei.

Curând au apărut filmulețe cu copii programând pisici care alergau pe ecran după șoricei sau copii care își programaseră singuri trupa muzicală. Lucrul 1:1 în online, cu oameni fabuloși, a deschis lumea copiilor și le-a arătat că pot face și altceva.

E octombrie și vrem să reluăm Logiscool. 

Sun copiii și îi întreb dacă mai vor. Jumătate nu, jumătate da. Cei care mi-au zis nu mă roagă să-i anunț dacă o reluăm la Logiscool Tineretului. De acasă e plictisitor, vor sa fie acolo cu copiii. Păstrez jumătatea cu da și profit de ocazie să completez grupa cu fete. Mimi, Andreea, Melisa și Denisa se alătura grupului. V-am zis ca pana la final echilibrez situația!

Dar de data asta știu ca trebuie sa facem ceva diferit. Așa ca aducem copiii la Casa Buna, cate 2 în fiecare camera, fiecare cu laptopul lui și câte un voluntar de suport care sa le ofere ajutor pe parcursul orei. Prima lecție merge greu. Se pare ca nu îmi luasem lecția de răbdare de mai devreme. Aud vocea lui Valeriu în spate “Trebuie să ai răbdare atât cu tine cat si cu ei. Și în curând toți oamenii vor învață sa aibă răbdare”

Recalibrez. Punem la punct o echipa mai mare de voluntari, ne luăm mai mult timp sa ii instalam la laptop-uri. Pregătim totul mai bine. Rugăm trainerii sa adapteze materialele pentru ei. Sa seteze obiective mai mici.

De data asta merge șnur. Sun copiii pe camera în pauza și mă întâmpină toți cu zâmbete largi. Merge bine și le place. Mă întreabă când mai venim, când mai facem.

Fac o poza mentală și încrucișez degetele.

Aici suntem. În rural cu copii care fac Scratch 1:1 cu voluntarii lor. În București cu trupa mea de șoc care vine la Casa Buna și timp de 2h învață sa programeze cu pași mici dar bucuroși de proces.

Până în prezent vreo 50 de copii au făcut cunoștință cu programarea. Și e doar începutul.

Scroll to Top