Jurnal de tabără la Casa Bună

O cunoaștem pe Cristina de la început de pandemie. S-a alăturat Casei Bune oferind ajutor la engleză unei adolescente din Nucșoara.  Cu timpul s-a mai extins și prin curți vecine și a luat sub aripa ei și un preșcolar de pe zăvoi căruia i-a fost aproape de la primele bastonașe. Cristina locuiește in Brașov așa că prietenia noastră a fost mai mult construită in online. Pana de curând când ne-a contactat ca își dorește să vină in tabără cu noi. O săptămână mai târziu o lăsăm să vă spună povestea taberei. Așa cum a trăit-o ea.

***

Voiam sa vin o săptămână în tabără încă de anul trecut. Dar atunci nu m-am agitat destul de mult pentru treaba asta așa ca nu am mai ajuns.

Anul asta s-a nimerit să se organizeze una fix când îmi programasem eu câteva zile libere. Așa ca am luat-o ca pe un semn. Plus că aveam mare nevoie să schimb decorul. 

Am vorbit cu Raluca și restul fetelor care mi-au spus că o să fie greu, obositor, să mă pregătesc, să mă odihnesc. Am plecat spre București plină de griji că nu mă voi descurca, că nu mă voi integra, că nu mă vor plăcea.

După aproape 3 ore cu trenul pe o furtună de nedescris și încă aproximativ 2 ore cu 3 autobuze diferite am reușit să ajung la Casa Buna. 

Primul sentiment a fost cel de mândrie ca am reușit să ajung și să mă descurc singură cuc într-un oraș așa mare fără să mă pierd. Plus că nu îmi mai luasem după mine jumate de șifonier. O premieră!

Următorul gând a fost că părea că am ajuns în sânul unei familii. Mai erau câțiva voluntari plus Hannah si Valeriu. Unii făceau curat, alții stăteau la o poveste. Plus o curte tare faină, plină de trandafiri. 

A 2 a zi casa a fost plină de copii care au venit la teme și mai târziu cei care au venit pentru tabără. Fiecare din familii cu probleme. Din nou totul mă ducea cu gândul la o familie numeroasă și gălăgioasă dar faină tare, care se ajută și se respectă. 

Următoarele zile am rămas doar cu copiii din tabără, parcă prea maturi in gândire pentru vârsta lor. 3 băieți și 2 fete. Toți frumoși și deștepți foc. Îmi creștea inima în mine când îi vedeam că râd, că mănâncă, că se înțeleg, că sunt copii. Mai rar să-mi placă să mă trezesc la 6 să fac 10 sandvișuri, să le dau să mănânce, să strâng cu ei, să îi știu bine.

Ce mi-a rămas în minte e sentimentul de pace pe care l-am simțit când i-am văzut că se joacă fericiți baschet și când am stat la un moment dat la masă, la povesti. Pace, liniștite si familie. Ciudat dar de prea mult timp nu le-am mai simțit.

Ce m-a întristat și înfuriat totodată, in afara de situația lor de acasă, a fost când M. mi-a zis că eu nu m-aș putea acomoda niciodată la el în cartier dar el în Brașov cu siguranță, căci nu am trăit si văzut niciodată ce e acolo. 

Si așa e. Ferentari pare a fi o lume diferită din ce povestesc ei, restul Bucureștiului o alta lume și apoi cam fiecare dintre noi cu bula lui. Preferăm să ignorăm că fix lângă noi se află o alta lume unde se găsește doar suferință, unde, pentru a supraviețui, trebuie să te bați, să înjuri, sa minți și mereu să te aștepți la ce e mai rău de la familie, stat, societate, anturaj. 

Apoi să fii pregătit de multă dezamăgire și oameni care te judecă și se uită de sus la tine când ieși din lumea aia, pentru ca ca oricât ai lupta pentru mai mult, noi încă judecăm doar după culoarea pielii și zona din care vine cineva.

Am realizat, iar, cat de mult ii subestimăm. Cat de deștepți sunt si cum dacă li s-ar da o șansă și acces la un mediu de trai decent ar străluci. 

Cât de norocoși suntem noi și cât de puțin apreciem asta. Mi-ar fi plăcut să îi iau pe toți acasă și să le arăt că există și oameni buni, că merită să lupți în viață, să înveți caci vor da roade toate astea în timp…

A fost o săptămână nebună, cu adolescenți energici de la care am învățat să fiu mai umilă și recunoscătoare. Și iată că, oricât m-am abținut să nu plâng, a venit momentul fix într-un tren plin de oameni. Fun!

Totodată m-am relaxat mai mult decât într-un concediu de 2 săptămâni de leneveala, cu tot trezitul de la 6 dimineața, diverse munci și activități până pe la 12 noaptea. Nu înțeleg de ce au zis fetele ca o sa fie greu.

Și m-a mai uimit și implicarea celorlalte persoane din casă. Indiferent de funcție, toți și toate au făcut mâncare, curățat toalete, curățat prin casă, mâncare si orice ar fi fost nevoie toți împingeam la aceeași căruță, împreună, ca o echipă în adevăratul sens al cuvântului.

Nu știu cum reușesc oamenii ăștia sa nu cedeze psihic la ce vad pe acolo. La frustrarea ca nimeni din cei care ar trebui și sunt obligați sa facă ceva pentru cei neajutorați.

O alta amintire draga pe care o voi purta cu mine este ziua în care am ieșit cu ei la film. A. protesta că de ce nu am mers la ștrand, sau la Mc sau la alt film sau oriunde altundeva. Apoi s-a nimerit să stea lângă mine în sală. După vreo alte 20 min de proteste și nemulțumiri care mai de care, și-a pus capul pe umărul meu în timp ce se uita la film. Nu pot sa descriu în cuvinte ce mândră am fost și cum mi-a crescut inima. Pentru un moment a lăsat garda jos și s-a simțit în siguranță. Apoi filmul s-a terminat și alte nemulțumiri au apărut dar momentul ala a făcut orice nemulțumire de după și de înainte să nu mai conteze. 

G. e una din cele mai muncitoare și de treaba persoane pe care le-am întâlnit in 28 de ani.

K. la fel, fată harnică și ascultătoare.

L. e prinsa cu dilemele adolescenților.

M. la cat de mic si firav pare a fi, nu ai zice ca practică box (?) si are, dacă nu mă înșel, ceva premii la activ.

A. atunci când vrea, e unul dintre cei mai simpatici copii. În rest pare ca e mereu în gardă și se așteaptă la ce e mai rău de la restul lumii.

Sper ca o sa ii mai vad, sper că vom ține legătura și ca într-o zi le voi arata Brașovul. Sper să tragă tare și să nu-și piardă speranța la o viață normală.