Teme online. Cum a început totul.

Am fost haiduci, ce mai. Cred că, de fapt, cu toții suntem când ne trezim într-o situație nouă. Așa cum ne-am trezit noi în carantină. Nu mai puteam aduce copiii la Casa Bună. Era o perioada incertă în care nu știam când sau cum vom mai intra în contact cu copiii.

Ce știam sigur era că perioada asta de pauză îi va afecta. Că probabil vor uita ce au învățat la școală sau din interacțiunile cu voluntarii. Că nu vor mai primi o masa caldă și nici o vorbă bună. Că este posibil sa piardă vremea pe afară într-o perioadă în care tot Bucureștiul intră înăuntru.

Iată-ne, deci, 10 oameni într-un Zoom la miez de noapte vorbind despre cum putem păstra contactul cu copiii, altfel decât o făceam până acum. 

Varianta în online a fost primită cu multe sprâncene ridicate și scepticism.  De-abia îi prindem pe copii offline. Cum o să dăm de ei în online?

Am pornit în seara aia un Excel timid cu vreo 10 copiii care aveau smartphone-uri. Ne-am pus fiecare numele lângă 1-2 copii cu care urma să ținem legătura zilele următoare.

Și ne-am dus la somn.

De dimineață ne lovește o postare de-a lui Valeriu pe Facebook. 
Cerea cartele SIM și smartphone-uri SH pentru net. Slabe șanse sa gasesti WiFi sau internet prin cablu în ghetou. Așa că asta era cea mai bună soluție pentru a asigura copiilor internet: smartphone-uri cu cartele de net de pe care puteau face hotspot pe laptopurile pe care urmau să le primească.

Cât despre laptopuri, la momentul respectiv probabil aveam vreo 10-15 laptop-uri SH la Casa Bună pe care le foloseam duminica la teme. De la ele am pornit. 

În următoarele zile, Valeriu începe sa distribuie kit-urile create: un smartphone, o cartelă încărcată cu net și un laptop pentru fiecare familie. Când zicem familie, zicem între 2 și 9 copii care aveau sa folosească acel laptop atât pentru a ține legătura cu noi, cât și pentru școala care urma să devină online în câteva luni.

Au urmat câteva zile intense.
Valeriu pe teren instala calculatoarele. Din casele copiilor ne suna iar noi, din spatele monitorului, umpleam Excelul cu informații: numere de telefon, ID-uri de Skype, echipamente donate. 

Era un proces nou pentru toată lumea: pentru noi pentru că învățăm pe măsura ce făceam dar mai ales pentru copii pentru ca nu mai folosiseră niciodată un laptop. Copiii au trecut printr-un bootcamp tehnologic. De la 0 la 100 în câteva săptămâni. 

A fost și încă este greu de explicat cuiva care stă cu laptopul în brațe non-stop ce înseamnă pentru un copil să deprindă aceste abilități digitale la foc automat. 

Cum tine mouse-ul în mână, cum mișcă cursorul pe ecran, cu deschide o fereastră, cum dă click pe un link, cum deschide o aplicație (cu dublu click, ce e ăla dublu click?), cum se conectează la net, cum folosește CAPS pentru a scrie cu litere mari. Unde mai pui că toate instrucțiunile erau în engleză!

O sa mă opresc un pic la tasta CAPS pentru ca ne-a dat mari bătăi de cap. 
Când am setat parolele de Skype am folosit atat litere mari cât și litere mici în parolă. Pentru copii a fost jale. Și era normal să fie. Stăteam câte 20 de minute cand trebuiau să-și bage parola. Tasta CAPS a devenit cea mai folosită tastă de pe tastatură. Așa am realizat că parolele trebuie sa fie simple (măcar la început).

Am dezbătut mult dacă Skype vs Zoom. M-am enervat când am știut că Valeriu are dreptate cu Skype. Skype-ul era mereu acolo. Dacă aveam net și laptopul deschis puteai da de ei instant. Nu se punea problema să le trimiți un link de Zoom și să te aștepți ca ei să poată intra pe el instant. Îi ghidam mereu la fiecare pas.

Sigur, Zoom era cool. Dar nu le era util lor. Ori în punctul în care se aflau, aveau nevoie de mici victorii, nu de obstacole care să îi descurajeze.

Ne-am dat târziu seama că pe lângă ID-urile de Skype, trebuia să centralizăm și username și parola. Am învățat pe pielea noastră asta când copiii își blocau conturile într-o veselie fiind prima oară când foloseau Skype. 

La fel am învățat și că trebuie să restricționăm accesul copiilor la anumite site-uri. Așa că au apărut conturile de admin (pentru noi) și conturile de copii (pentru ei).

O altă lecție a fost nevoia de a controla de la distanța laptop-urile copiilor pentru a evita drumuri inutile pentru a băga o parola sau a deschide Skype.

Am învățat că trebuie să ne adaptăm limbajul corporate tech savvy pentru a fi înțeleși de copii. Așa au apărut:
Chrome este Cerculețul cu roșu, galben și verde.

“Close window” este x-ulețul ăla mic din dreapta sus (cealaltă dreapta).

“Share screen în Skype” sunt pătrățelele alea două suprapuse, alea de lângp inimioara aia din colțul din dreapta jos (cealaltă dreapta).

“Caps lock” e butonul ăla de pe tastatură, din partea stângă, mai jos, mai jos, mai jos un rând, ăla mare. Ăla!

@ este coadă de maimuță. De ce? De maimuță!!!

“Mute” este microfonul ăla mic tăiat cu o liniuță.

“Chat din Skype” este pătrățelul ăla din dreapta jos, cu o bulină roșie în vârf.

“Dă click pe lopățica (lopățica fiind icon-ul de la search)”

Dar ce vă tot povestesc eu aici.

Melisa a sumarizat poate cel mai bine toata nebunia din perioada martie – mai.
“A venit domnu’ Valeriu. A creat Schipe și acum facem toți teme online”
The end.