Jurnal de voluntar. Interviu cu Alin.

Alin are 47 de ani și este un antreprenor care și-a implicat întreaga familie în proiectul Casa Bună: soția sa l-a introdus în proiect, iar cele două fiice ale sale îi ajută pe copii la temele mai dificile la limba română. 

Alin lucrează alături de 5 copii și, cel mai important, îi ascultă și încearcă prin știință și povești să le îmbogățească prezentul și să le dea speranțe pentru un viitor mai bun.

Cum ai descoperit proiectul Casa Bună? De cât timp activezi ca voluntar?

Am descoperit proiectul prin intermediul soției. Eu nu folosesc rețelele de socializare, iar soția mea o cunoștea pe Eliza și probabil a văzut o postare a ei cu „se caută voluntari”. Știa că am timp liber și m-a întrebat dacă vreau să mă implic și am spus „da”. M-a pus în contact cu Eliza și am început în iunie-iulie 2019.

Știam ce face Valeriu (Nicolae) în Ferentari și m-am gândit că trebuie să fie o chestie serioasă, dacă el e implicat. Mie îmi plac mult copiii și să lucrez cu ei și am plecat cu toată inima spre proiectul pentru rural.

Ai mai făcut voluntariat? Dacă da, tot cu copii?

În perioada facultății am făcut meditații la matematică și le mai ajut pe fetele mele de 16 și 18 ani la teme. 

Am mai fost implicat în proiecte de tip Magic Box, chiar am luat contact cu copiii cărora le duceam pachetele Magic Box, fiindcă am vrut să-i cunosc. Voluntariat sau lucru direct cu copiii nu am făcut.

Care sunt copiii cu care lucrezi și ce vârstă au?

Lucrez cu A. și O. care sunt frați. Mai lucrez și cu P., verișorul lor, M. și A. C. a luat o pauză momentan din cauza unor  probleme cu familia. 

Lucrăm la mate, chimie, fizică, informatică, geografie, istorie, facem și teme la română. Când sunt mai grele temele la română le chem pe fetele mele, ambele la filologie. 

În afară de P. toți copiii sunt de clasele a VII-a, a VIII-a.

Am auzit că ai organizat voluntarii copiilor de clasa a VII-a și a VIII-a într-un grup. Cum ți-a venit ideea?

Pentru că există schimbări în modul în care se dau examene, am zis că e bine să comunicăm între noi dacă aflăm  lucruri noi legate de tot ce înseamnă programă, pentru a le putea comunica mai ușor. Am pornit și de la ideea de a scrie despre fiecare copil, despre la ce nivel i-am găsit când am început să lucrăm cu ei și cum am progresat, pentru a ne da seama dacă se cunosc schimbări la ei.

Cum crezi că te-ar descrie copiii? Cine ești tu pentru ei?

Deși n-am lucrat niciodată în învățământ, majoritatea îmi spun „domn profesor”. 

Probabil m-ar descrie ca omul care discută cu ei despre tot ce le trece prin cap. Vorbind cu ei constat că nu știu foarte multe lucruri pe care ar trebui să le știe la vârsta lor. De exemplu nu știau că și în Olt există un oraș Slatina. Le-am promis că o să îi iau la Craiova și vom trece prin Slatina și au făcut ochii mari și-au spus cum să trecem prin Slatina când noi plecăm din Slatina? Am realizat atunci că lumea lor se rezumă la satul lor, la comuna lor. Ei îmi povestesc că au purcei sau că au un miel și atunci ducem discuția în altă direcție mai adăugăm ceva, pe lângă discuția pe care o avem, să mai afle un lucru nou. 

Îmi place să intru în universul lor și cred că lor le place că îi ascult și că le vorbesc ca de la egal la egal.

Care crezi că este una dintre nevoile de bază pe care le au copiii cu care lucrezi?

Nu cred că au nevoie neapărat să lucrăm cu ei la mate, fizică sau română. Ei au nevoie de un adult care să îi asculte și să le acorde atenție ca unor oameni mari. Asta este nevoia primordială pe care o au ei de la noi. Uneori nu se mai dau duși din fața calculatorului. Poate aș avea ceva de făcut, dar ei nu se mai dau duși, așteptând să-mi mai povestească ceva: despre familie, despre ce au mai făcut, despre orice. Asta fiindcă ei găsesc rar adulți dispuși să îi asculte. În mediul lor sunt doar copii și nu sunt băgați în seamă și în principiu părinții nu au timp sau nu sunt dispuși sau nu li se pare important să-și asculte copiii. 

Copiii au nevoie de niște adulți care să stea să-i asculte, poate chiar să dea din cap, dacă le dăm și sfaturi e ok, dar măcar să-i ascultăm. Probabil pentru asta sunt așa încântați să lucreze, pentru că tot timpul eram genul care vorbea, îi întreba lucruri. Nu am intrat niciodată la o oră unde să trecem imediat la lucru. Cel puțin 15 minunte discutăm despre ce au mai făcut, despre cum a fost ziua sau săptămâna lor, depinde de când nu ne-am văzut.

Care crezi că este cea mai mare provocare pentru copii din această zonă în ceea ce privește educația?

Cred că cea mai mare provocare este să conștientizeze că au nevoie de educație. Cei din jurul lor, familia, nu le explică faptul că educația este ceva foarte important în viața lor. De cele mai multe ori nici părinții nu au educația respectivă, mulți dintre părinți au doar 8 clase, poate, și nu li se pare important să aibă și copiii educație. Cel mai important este să-i faci să înțeleagă de ce să învețe. 

Am întâlnit și cazuri unde sunt blazați, se duc la liceu doar pentru că așa trebuie, sau vor să se ducă la o școală profesională doar pentru că așa trebuie, dar nu au nicio speranță de la viață, adică eu nu se văd decât întorși în satul lor, în casa lor și să facă ceea ce fac și părinții lor.

Care sunt pentru tine bucuriile, victoriile?

Cea mai mare victorie este să îi convingi pe unii dintre ei că merită să învețe. Dacă învață li se poate schimba viața.

Cum reușești să ajungi la victoria asta, de a-i face să vrea să învețe?

Cel mai adesea reușesc arătându-le ce oportunități au dacă învață. Mulți dintre ei își dau seama că e greu, sau le e greu în situația în care se află, că muncesc fizic. Dacă le explici ce ar putea să facă dacă își aleg o anumită meserie, ce reprezintă meseria și ce activități implică, comparând cu ceea ce fac părinții lor, normal că le place varianta în care înveți și ajungi undeva. Mulți dintre ei speră. Chiar sunt 2-3 din cei cu care lucrez care chiar speră să facă ceva și alți 2-3 la care nu am reușit să ajung să le schimb modul de a privi lucrurile.

Care sunt provocările acestui proiect?

Provocarea este că trebuie să îți invingi așteptările să-i înțelegi, să te pui în locul lor. Să nu te aștepți la nimic, să nu te deranjeze că de cele mai multe ori nu au făcut nimic din ceea ce le-ai spus sau că  nu au citit nimic din ceea ce le-ai spus. Trebuie să-i înțelegi de cele mai multe ori, că ori nu au făcut fiindcă nu au avut timpul fizic, ori pentru că nu au înțeles că le trebuie. Încă nu au conștientizat de ce trebuie să facă lucrul acela. De exemplu la matematică nu aveau niciun fel de cunoștințe teoretice. Toată matematica era „după ureche”, din ce își aduceau aminte. Am încercat să învățăm o teoremă, o formulă și de multe ori m-am lovit de faptul că treceau săptămâni până când le învățau. Alteori am conștientizat că nu am șansa să-i fac să învețe în timpul în care nu sunt cu mine și am spus că lucrăm sau repetăm împreună până învață. 

Dar de multe ori nu au timp. Înțeleg un copil care muncește toată ziua, că nu are chef seara să stea să învețe. Mă pun pe mine în locul lui și îmi dau seama că nici eu nu aș face asta. Nici eu ca adult nu aș putea să muncesc toată ziua și seara să mă apuc de învățat.

Din proprie experiență, voluntariatul la Casa Bună înseamnă mai mult decât teme. Cum se traduce acest „mai mult” pentru tine?

Înseamnă să intri în lumea lor, să înțelegi lumea lor și eventual șă le arăți și tu un pic din lumea ta, să vadă cum poate fi și altfel.

Care crezi că este calitatea necesară unui voluntar Casa Bună?

Aici am o imagine pe care o voi descrie: este imaginea unui copilaș de 7-10 ani, la o poartă, într-un sat, îmbrăcat în niște hăinuțe ori cu două numere mai mari, ori cu două numere mai mici, având în mână o bucată de pâine din care mușcă, și te privește cu ochi curioși și timizi în același timp. Dacă nu simți nevoia să mergi să iei copilul în brațe sau măcar să vorbești cu el, ar fi bine să te gândești de două ori dacă îți dorești să fii voluntar pentru copiii aceștia fiindcă ai nevoie de curiozitate și dorința de a te apropia.