Jurnal de voluntar. Interviu cu Iulia.

Am stat de vorbă cu Iulia, o voluntară de 31 de ani ce lucrează ca programator, ține laboratoare la Poli și participă la triatlon. Ni s-a alăturat în timpul pandemiei și a fost aproape de noi și de copii în tot acest timp. În timpul vizitelor în rural, la activitățile educative în online, la joaca cu copiii din timpul taberei și chiar la săritul în grădina vecinului pentru a recupera mingile pierdute, Iulia a fost acolo. Am fost curioși să aflăm mai multe despre parcursul ei la Casa Bună.

Cum ai aflat de activitățile educative de la Casa Bună online?

Am aflat de la radio, de la Morning Glory, chiar atunci când nu v-au mai lăsat să faceți teme la Școala 136, iar Valeriu povestea că a luat o casă pentru teme. Era ziua mea, eram în mașină spre muncă și îmi spuneam că nu am timp și de asta, dar a rămas în capul meu. Când a început pandemia, iar a fost invitat Valeriu și a spus că se fac teme online și mi-am făcut curaj și v-am căutat pe Facebook.

Ce te-a determinat sa te înscrii în program?

Mie mi-a plăcut întotdeauna să predau. Prima mea „victimă” a fost frate-miu, în copilărie, de când era el clasa I, cred că mă punea mama. Mi-a fost insuflată chestia asta cu explicațiile.

Cum era Iulia din copilărie, cea care își ajuta la teme fratele cu 2 ani mai mic?

Eram foarte responsabilă în felul meu. Voiam să fac tot singură, singură și nu-mi plăcea când se amestecau în temele mele.

De când lucrezi cu copiii de la Casa Bună? Cu cine?

După câteva săptămâni după ce am dat mesajul, mi-a scris Eliza și mi-a spus că există un copil cu care aș putea să lucrez. Mi-a spus despre el că prinde repede, că i se pare că a înțeles, dar e foarte aerian, i se pare că înțelege tot și trece mai departe.

Când l-am cunoscut eu pe A. (13 ani) prin aprilie 2020, era mult mai mic decât acum, blond, cu părul în toate direcțiile și rârâit.

L-am cunoscut pe V. (10 ani) apoi și am început să lucrăm intensiv în perioada aia, cam 2 ore în fiecare zi, o oră cu amândoi, zilnic, cam până s-a terminat școala. A fost foarte mult.

Ce elemente din viata personala te-au ajutat în lucrul cu ei?

Cred că determinarea pe care o am atunci când îmi pun ceva în minte. Cred că are legătură și cu anduranța dobândită din sport. Sunt foarte determinată să nu îi scap, să nu îi pierd, să nu dispară.  

Ai avut vreun moment de cumpănă? Cum l-ai depasit?

Ei sunt super ok, sunt deschiși să lucreze, nu pare un chin. Dar mai sunt zile în care dai greu de ei și mă gândesc că poate altcineva s-ar pricepe mai bine să facă asta, sau poate altcineva i-ar ajuta mai mult. Sau sunt perioade în care mi se pare că nu am contribuit cu nimic și nivelul lor e același și altcineva ar avea o contribuție mai mare.  Mâ întreb ce fac eu aici? Poate altcineva ar ști să îi înțeleagă sau să le explice mai bine dar se întorc și asta mă face să continui să lucrez cu ei, să nu îi las de izbeliște.

Care este relația ta cu familia copiilor cu care lucrezi?

La A. mama lui este destul de implicată în educația copiilor. Are grijă să își facă temele și să îi trimită la școală. Când A. se fofilează îmi trimite ea poze cu temele. Când văd că nu dau de el, îi scriu mamei și o întreb dacă poate să-l mai aducă pe A. la teme.

În cazul lui V., mama lui era plecată, stătea cu bunica, în principiu verișoara lui era de bază când nu reușeam să dau de el.

Cum îți faci loc in program pentru temele cu copiii?

Încerc să fac seara. Să zicem că fac sport dimineața și seara să am timp pentru mine, inclusiv temele cu copiii. Temele cu ei sunt parte din viața personală, nu fac parte din job: în seara asta merg la film, în seara asta fac teme cu copiii. În general seara, după program, dacă vreau să fac temele cu V. găsesc la birou o cameră goală și facem teme 30 minute, o oră, în funcție de zi.

Cum a evoluat relația ta cu cei doi copii cu care lucrezi?  

Acum lucrez cam două ore pe săptămână cu fiecare din ei. Ideea e că ei nu au fost niciodată reticenți. A. are perioade mai bune în care îmi povestește cum e, ce face la fotbal, sunt perioade în care îmi spune dacă îl întreb, sunt etape în care vorbește și în care nu vorbește cu mine. Încerc să nu îl cert, să văd ce se întâmplă și să nu intru în stereotipul de părinte. Uneori mă gândesc că nu asta ar trebui să zic, că sunt ca un părinte care merge pe pilot automat. V. este foarte tăcut îl întreb ce face îmi spune „bine”, îl întreb cum și-a petrecut timpul îmi spune că „s-a jucat”. Trebuie să scot răspunsuri de la el.În schimb sunt chestii super draguțe pe care le spune de exemplu că ar vrea să mai strângă puncte să ia un cadou fratelui lui. Cred că momentan pentru el sunt încă un adult, nu un prieten. Îl văd și cu alți copii la Casa Bună. Pentru el sunt un adult, nu partenerul preferat de joacă, însă A. mă lua la joacă cu el. Pentru că nu mă pricep la tenis de picior, i-am zis „Ok, învață-mă tu pe mine asta. Eu te torturez la teme, tu învață-mă tenis de picior.” S-a simțit foarte mândru și responsabil fiindcă el mă învață ceva pe mine.

Care sunt principalele diferențe pe care le observi la copii și pe partea de educație dar și la ei ca indivizi?

Mi se pare că sunt mai deschiși să încerce lucruri noi. Mi se pare că dacă la început îi îngrozea ideea de citi o carte, acum A. acceptă de nevoie să citească și o carte. Despre A. auzisem tot felul de povești despre el, că se enerva repede, mai sărea la bătaie cu alți copii, acum mi se pare că este cumva destul de calm. Nici nu se revoltă. De la perioada de început în care spunea nu vreau, e prea complicat, acum e „hai să facem”. Sunt poate și mai entuziasmați să meargă la școală, mai puțin revoltați să facă lucruri. 

Cu V. am văzut clar o evoluție, la început știa literele, dar nici pe alea pe toate, și utima dată i-am cerut lui să citească cerințele și am lucrat pe ceea ce a citit el.

Te gândești la cum poate fi viitorul lor?

Da, da…mereu mă gândesc că mi-aș dori foarte mult ca ei să continue să facă școală, să facă măcar o meserie, dar da, la chestia asta mi-e destul de teamă. Cred că influența Casei Bune, a voluntarilor, a tot ce primesc, să-i țină departe de probleme….să nu renunțe la școală, să nu se apuce de droguri, de furat…

Cum te-a schimbat pe tine lucrul cu ei?

 Mi se pare că am devenit un om mai răbdător. Nu aveam deloc răbdare, de cele mai multe ori nu am deloc răbdare, dar cu ei pot să repet același lucru în diverse feluri de foarte, foarte multe ori. Nici eu nu-mi dau seama cum reușesc să fac asta.