Jurnal de voluntar. Interviu cu Lulu.

În buletin îl cheamă Lucian, dar prietenii îi spun Lulu și așa îi zicem și noi. E un om atât de bun și de generos, încât după ce faci prima oară cunoștință cu el, îl lauzi tuturor oamenilor din jur ca să afli că ei toți știau deja cât de minunat e. Drumul lui la noi a început invers, de la lucrul cu echipa de voluntari către lucrul cu copiii. E un om care știe să asculte, dar astăzi am făcut schimb de roluri.

***

💬 Cum ai făcut cunoștință cu Casa Bună?

Cred că prin postările politice ale lui Valeriu pe care îl urmăream pe Facebook și scria demențial. La un moment dat a avut o postare despre o intervenție în Ferentari unde a instalat 2 wireless-uri si a reparat câteva calculatoare. Toate astea puțin mai devreme de începutul pandemiei.

Am simțit că nevoia și greutățile lui Valeriu din acel moment se suprapuneau cumva cu greutățile mele permanente. Cumva, eram într-o lipsa de entuziasm, nimic planificat în viitor, simțeam că irosesc mult timp și ca prin minune am rezonat.

Trebuia să-l ajut!

Fiindcă eram prieteni pe Facebook, i-am trimis un mesaj. M-a sunat neașteptat de repede, am vorbit, și nu după mult timp m-a chemat la Casa Bună. Am ajuns în sufrageria lui care încet-încet se umplea de lume. Avea un proiect nou în care trebuia să setăm un prim lot de calculatoare pentru copiii din rural.

Îmi amintesc că primul lucru pe care i l-am spus când m-am întâlnit prima oară cu Valeriu, a fost o rugăminte, să mă ajute să scot mașina din șanțul din fata Casei Bune. Am murit de rușine, plecasem zmeu de acasă… dar chiar așa ne-am cunoscut.

💬 Care a fost motivația de a te implica atât de mult?

Motivația a venit din rol.
Eram cumva atipic față de ceilalți voluntari. Absolut toți știau copiii, știau familiile, se jucau cu numele lor, le cunoșteau problemele chiar si cele financiare sau medicale. Absolut toți voluntarii făceau lecții cu copiii și probabil se rotiseră între ei de câteva ori, erau incredibil de conectați și rezonau instantaneu la orice eveniment.

Eu eram doar IT-ist și știam să setez calculatoare.
Nu credeam că o să pot să fac mai mult, dar am ajuns să ajut voluntarii să se conecteze cu copiii și acest ajutor dat voluntarilor a devenit motivația mea. Îmi găsisem locul/rolul.

Am ajuns să-i cunosc pe voluntari, să-i îndrăgesc și dintr-o dată treburile/problemele lor au devenit cumva parte din activitatea mea. Așa am ajuns să mă ocup și de alte aspecte, nu doar de IT.

Pe grupul de voluntari se anunță că e nevoie de ajutor la: trezit copiii și ajutat să se conecteze la orele online, distribuit mâncare în Ferentari, făcut curat la Casa Bună, pregătit ghiozdane, transport, pregătit masa; e îngrozitor de multă logistică în spate și nu poți să lași o mână de oameni să facă doar ei totul. Să ajut alți voluntari, incredibil de implicați și care mă inspiră zi de zi, este al naibii de motivant.

💬 De curând ai început să faci teme cu un copil. Cine este el și cum te-ai decis să faci și acest pas?

Nu cred ca știu sa explic..

Aveam (și încă mai am ..) o mare teamă legată de lucrul unu la unu cu un copil: să-i vorbești o oră, să nu-l plictisești, să ai răbdare și tact, să-i înțelegi nevoile și lacunele, asta chiar nu e puțin lucru.

Și totuși mi-am zis că nu se poate să rămân cu această frică și că ar trebui să fac acest pas. Când am simțit că am tot sprijinul din lume, că trebuie să urmez o linie desenată de Corina și dacă mă sperii o să mă salveze Elena, am făcut pasul.

Și am avut noroc!

Am un copil care râde. Are 7 ani, e suficient să-l pun să repete silaba “TA” de 3 ori, că el o repeta de 7 ori și râde. Și râd și eu cu el. Uneori nici nu mai știu dacă eu îl învăț pe el sau el pe mine. Acum deja îmi e mai ușor, îmi pregătesc dinainte câteva materiale si totul curge firesc.

💬 Ești unul din oamenii noștri de bază cu un program deloc simplu. Ce te ține în această comunitate?

Mă ține legătura pe care o am cu oamenii de aici, de la care simt că învăț câte ceva bun în fiecare zi când ne vedem.
E îndeajuns să urmărești încrederea si deschiderea în oameni ai Ancăi Graiter, modul in care comunica si te susține Elena, tinerețea, forța, hotărârea lui Gabi Socaciu, implicarea celor două Anci Sandu, modestia Elizei, entuziasmul Dianei sau al Ioanei, modul in care Thomas e brother and cool. Si tot așa…

E o comunitate de oameni incredibili și e tare bine când suntem împreună.
Înveți să faci bine…

💬 Cum a fost prima vizită în rural? Ai vreo întâmplare care ți-a rămas în minte?

La prima vizită în rural a fost Valeriu și cu mine. A trebuit să setăm 30 de calculatoare într-o zi, un efort foarte mare pentru doi oameni.

Îmi amintesc că a trebuit să resetez un wireless, conectat direct în alimentarea generală a casei, iar alimentatorul era băgat nu într-o priză, ci într-o regletă electrică, ținut în contact doar de izolația regletei.

Probabil ar fi trebuit să dărâm un stâlp de tensiune ca să opresc curentul la acel router. Totul afară, într-o șură, urcat pe un scaun care nu era suficient de înalt, supervizat fiind de un copilaș de 3 ani care se uita cum curg apele pe mine de teamă să nu fac vreo prostie.

La final bunica mi-a mai spus și că cel mic avea varicelă. Să mai zic ceva?

Se făcuse aproape 10 noaptea. Valeriu și cu mine eram cu privirile în pământ, rupți de oboseală, când îl aud:

-Eu mai fac unul!
-Bine, am zis. Dacă tu mai faci unul, eu mai fac două!

Am râs amândoi – era un target absolut imposibil – dar tot am reușit să setăm fiecare câte un calculator, înainte să plecăm zâmbind spre casa.

💬 Care sunt cele mai frecvente provocări pe care copiii le au când se întâlnesc cu tehnologia?

Copiii au învățat rapid să utilizeze tehnologia, ceea ce era de așteptat. Se vede inclusiv când compari numărul de intervenții IT pe mai multe luni, el scade deși numărul de copii e în permanentă creștere.
Cele mai dificile sunt cele legate de comunicare. Când trebuie să setezi internet pe un calculator care nu are legătură la internet, când nu vezi ecranul și trebuie să te folosești de descrieri verbale pentru a înțelege ce se întâmplă si să oferi instrucțiuni.

Când trebuie să rogi o bunicuță de 70 de ani să deschidă iconița cu TeamViewer de pe ecran. “E un pătrat albastru cu un cerc alb în interior”.

Uneori e absurd sau ilar, dar trebuie să-ți găsești răbdarea și o cale.
Perioada în care tabletele de la stat au ajuns la copii, aproape cu zero suport, care se blocau în propria protecție, a fost cea mai grea. Atunci Casa Bună a preluat și rolul de a trezi copiii și de a se asigura că sunt toți prezenți la ore. Au fost ore multe de sprijin, zilnice, pe o perioadă de câteva luni, de care acum parcă mi-e dor.

💬 Ai observat vreo diferență la copiii cu care interacționezi, între cum erau la început și cum sunt acum?

Enormă.

I-am văzut la început și erau nesiguri, temători, timizi, vorbeau puțin. Toți îmi vorbeau cu cu “Domnu .. pot să .. “ în fiecare propoziție si care se termina de multe ori tot cu un “Domnu..”. Mă seca, nu înțelegeam nimic…

-Spune-mi Lulu.
-Nu pot, Domnu.
-Bine, Lucian atunci.
-Nu pot, Domnu.

Și a durat ceva. Acum avem adevărate discuții pe diverse teme de interes. Au crescut în primul rând ca exprimare, ca interacțiune, socializare – toate sunt la alt nivel. 

În rural diferența de comportament a familiilor este incredibilă.
La început mergeam să ajutăm, un număr limitat de copii recomandați de învățători pe baza condițiilor de trai ale familiilor. Nu puteam să ajutam tot satul și unele persoane s-au supărat. Se strângeau în jurul nostru și ne reproșau că pe ei îi ignorăm. De câteva ori am procedat ca-n filme: oprit mașina în fața porții, fugit în curte cu echipamentul în brațe. In spatele gardului era safe.

Cu timpul toată lumea a înțeles ca facem tot ce putem, că există respect și dorința de a ajuta toți copiii. Acum ne salută tot satul, ba chiar ne așteaptă și cu prăjituri.

E un respect pe care-l simți instantaneu.

💬 O lecție pe care copiii/ comunitatea te ajută să o recapitulezi frecvent ar fi:

Modestia care te înconjoară la tot pasul.

Adevărata lecție este că se schimbă sistemul de valori. Lucruri pentru care ți-ai fi dat un deget anterior pălesc în valoare și lucruri aparent nesemnificative capătă valențe incredibil de dulci și dragi.

Când vezi că sume mici de bani bine cheltuiți si un efort comun pot schimba foarte mult viața unor copii, cam toată paradigma se schimba. Vezi cu alți ochi cum se irosesc lucruri in jurul tău.
E greu de spus în cuvinte.

💬 Cu toții am suferit mici înfrângeri, dar am și sărbătorit nenumărate victorii, care ar fi pentru tine un exemplu din fiecare?

Înfrângerile mele au fost că n-am reușit să duc nici un proiect până la capăt.

Am acum un proiect pe care nu pot să concep să-l ratez, atât de mult cred în el. Este un proiect comun al celor care au “gătit” la Casa Bună și se dorește să fie un sprijin pentru toți cei care vor găti în continuare.

Ne dorim să facem o carte de bucate/rețete care să se potrivească nevoilor copiilor, cu rețete care au fost testate în taberele sau activitățile desfășurate de noi.

Sunt multe persoane care au gătit mâncare și dulciuri incredibile si care au scris de fapt această carte cu mult timp în urmă. Trebuie doar să-i ajutăm să o scoată la lumină. Maximul ar fi să reușim să adunăm cât mai multe persoane care rezonează cu acțiunile noastre, să tipărim cartea, iar banii din vânzarea ei să se întoarcă înapoi la copiii de la Casa Bună.

💬 Ce ai învățat din experiența „bucătărelii” la Casa Bună?

O să râzi, dar am învățat că știu atât de puține lucruri, încât acum fac un curs de bucătari. Gabi mi-a dat un mare imbold aici. Este un exemplu pentru mine, este un guru în tot ceea ce face, un om pe care l-aș lua peste tot cu mine.

💬 Care este cea mai plăcută amintire de la Casa Bună? Dar cea mai amară?

Plăcută… În timpul vizitelor în rural, seara când ne strângem și dispare oboseala, și avem câteva ore de stat împreună. Nu rezistăm foarte mult, fiindcă suntem toți epuizați, dar este o bucurie și o energie incredibilă. Aș conserva-o dacă aș putea.


Cea mai amară?

Nu am amare. Dar aș fi imortalizat privirea lui Valeriu, la o întoarcere din rural, undeva trecut de miezul nopții in Militari, când a văzut barierele lăsate la parcarea Carrefour, unde aveam eu mașina si pe fundal se auzeau rugămințile mele de a mă duce acasă în Corbeanca.

💬 Dacă ar fi să compari comunitatea noastră de oameni cu ceva, care ar fi acel lucru?

Cu o lumină. Ieșirea din rutină. E un pas într-o poveste. Frumoasă.
Din spate, sunt zeci de rotițe aproape invizibile, conectate într-un efort enorm, imposibil de măsurat cu mijloace palpabile.

Scroll to Top