Jurnal de voluntar. Interviu cu Stella Utica.

Stella are 32 de ani și este un voluntar de cursă lungă. Ne cunoaștem încă de pe vremea temelor la Școala 136, iar Stella ne-a urmat la Casa Bună atunci când ne-am mutat și bineînteles și în online. Știe foarte bine care sunt provocările lucrului îndelungat cu un copil și cunoaște o mulțime de trucuri care au făcut ca relația cu partenerul ei de teme să fie înfloritoare.

Când te-ai alăturat Casei Bune și cum ai auzit de proiect?

M-am alăturat programului în august 2018, am mers la Școala 136 o perioadă în weekend-uri, unde lucram cu C. și V.

Cum era C. când ați început și care au fost victoriile în lucrul cu el?

La început cunoștea doar câteva litere din alfabet și nu reușea să le lege în silabe. Acum mai schimonosește cuvintele, dar dacă e atent, reușește. La matematică făcea doar adunări și scăderi.

Sunt foarte mândră de faptul că C. citește, chiar dacă încă citește cu greu, nu îi place, nu reține ce citește și îl enervează când îl pun să-mi povestească și îmi inventează din text. A învățat și tabla înmulțirii, facem și împărțiri cu virgulă, am învățat și conjugarea verbelor. 

Pe V. l-am învățat care este diferența dintre substantive, adjective, verbe.

Cum te simțeai la începutul relației cu copilul și cum sunteți acum? Cum ai evoluat tu în relație cu el, sau cum a evoluat relația voastră?

La început eram foarte formală, acum ne permitem să glumim și să povestească despre ce simte nevoia. Înainte ne țineam de program și dacă avea ceva de spus îmi spuneam după cele 60 minute. Acum e cu „haideți doamna, nu mai vreau, nu mai pot”, „hai C., încă un exercițiu” „hai bine, încă un exercițiu”. Acum observă când greșesc și îmi spune chestia asta.

Care au fost provocările pe care le-ai întâlnit în relația cu copilul?

Provocari mari nu, doar că eu mă aștept să îmi spună mereu adevărul, iar ca și copiii, atunci când  consideră că scuza lor nu e foarte serioasă, inventează altele și îi prind cu minciuna. Mereu le spun că prefer să îmi spună adevărul.

Cum reușești să păstrezi un echilibru între victorii și „înfrângeri”?

Încerc să îl motivez, să îi spun care ar fi avantajele dacă știe să citească, să calculeze: dacă își dorește un loc de muncă mai bun, atunci va trebui să știe să citească și să socotească. În rest, nu aș putea face față unui program dezordonat și m-a ajutat că a fost receptiv: a acceptat un program, a acceptat să ne anunțăm reciproc dacă nu putem lucra. 

 Schimbarea lui s-a datorat și celorlalți care i-au motivat pe copii prin punctele pe care i-au primit, prin vizitele la Casa Bună. V. dorea și el să facă mai des în perioada aceea. 

Cred s-a obișnuit un pic cu mine și în continuare știe că voi fi supărată dacă nu îmi spune că facem într-o zi și doar dispare. Și se mai întâmplă…

Tot timpul încerc să mă gândesc ce făceam eu când eram la școală și cât de mult aș fi fost eu gată, în fiecare zi, după ora 5 să stau, să fac temele cu cineva.

Acum înțelege că e necesar, e util. C. a început între timp și să citească pentru că la început nu recunoștea literele, nu știa să le lege în silabe și cred că își dă și el seama că a făcut un progres. În același timp cred că e și destul de greu pentru el să își găsească motivația în fiecare zi, în loc să se joace sau să doarmă sau să facă orice altceva, să fie acolo prezent și să facă socoteli sau să citim la română.

A fost vreun moment în care ai simțit că vrei să renunți la voluntariat? Ce te-a ajutat să depășești momentul?

Am avut o perioadă mai stresantă, timp de vreo 5 luni, și am simțit că nu am energia necesară pentru a continua și l-am rugat pe prietenul meu să lucreze cu V., pentru că C. a început să lucreze cu altcineva. 

Cred că cel mai mult a insistat el să revin pentru că știa cât de implicată și motivată sunt și era cumva îngrijorat că mi-am pierdut motivarea asta. Mi-a spus că e ok dacă nu fac la fel de des, dar poate încerc să fac o dată sau de două ori pe săptămână. La începutul pandemiei făceam cu cei doi băieți zilnic, câte o oră fiecare.

Au mai existat foarte multe momente când nu am mai vrut să continui pentru că mi s-a părut că ei nu iau prea în serios lucrurile, dar mi-am dat seama că trebuie să înțeleg că ei sunt totuși niște copii. Tot timpul am așteptarea că ar trebui să fie maturi, să știe că am stabilit o oră și să mă anunțe în prealabil dacă nu mai pot veni, să respecte orarul, dar mi-am dat seama că eu sunt cea exigentă. 

În perioada aceea de 5 luni am realizat că probabil aș fi făcut lucrurile mecanic, copiii ar fi simțit asta și și-ar fi dat seama că nu mai aveam bucurie să lucrez cu ei și nu cred că le-ar fi făcut nici lor bine.

Când a început prietenul tău, Andrei, să lucreze și cu cine mai lucrează acum?

L-a preluat pe V. și au lucrat o scurtă perioadă. Acum lucrează cu un alt băiat, C. și fac doar la engleză. 

Când m-am retras, a fost o problemă în familie și el s-a gândit că lucrând cu copiii îmi voi găsi energia necesară și motivația pe care o aveam înainte și pentru că insista atât de mult, i-am zis: Dacă crezi că e atât de ușor, nu ai decât să începi tu să lucrezi cu copiii și să vezi cum e. Și a fost de acord să încerce cu un copil. Asta a fost în iulie 2020.

Cum te-a primit C. când te-ai întors la el?

A lucrat cu altcineva în acea perioadă și voluntara îmi spunea destul de des că lui îi este foarte dor, că se așteaptă ca eu la un moment dar să mă întorc. Când am revenit m-a întrebat unde am plecat. I-am explicat că am avut o problemă în familie și m-a întrebat de ce nu am putut să facem teme. 

Cât de important este pentru un voluntar timpul de pregătire alocat înaintea întâlnirii cu copilul?

Mă ajută că știu deja ce știe și ce poate C. și unde ar trebui să insistăm. Am încercat diferite metode de-a lungul timpului și trebuie să petreci destul de mult timp să vezi ce funcționează pentru un copil. Uneori mai caut, atunci când abordăm un nou subiect, caut cea mai potrivită metodă de a explica unui copil despre substantiv, de exemplu. 

În general îl rog să-mi trimită tema înainte cu câteva ore și încerc să mă uit 20 de minute și cum aș reuși eu să-i explic mai bine cum să rezolve exercițiul. Prefer să nu fie aceste ezitări pentru că el nu are răbdare.

Cum împaci temele de la școală cu acoperitul lacunelor pe care le are copilul?

Eu încercam să stabilesc planul meu personal, apoi să fac ce aveau ca și temă. Îi spuneam că nu aș vrea să facem textul de la școală pentru că e prea complicat pentru el, să revenim la cititul pe silabe. Am observat că e frustrant pentru copil, în primul rând pentru că primește note proaste și nu vede avantajul orelor suplimentare și oricum trebuie în continuare să facă tema. Am stabilit că dacă are teme încercăm să le rezolvăm, dar când nu are teme încercăm să recuperăm . Când avea de făcut compuneri m-am gândit cum am putea să facem, încercam să îl implic cât de mult puteam. Citeam cerința, îl întrebam pe el ce a înțeles și să îmi povestească un pic ce ar scrie. Stabileam niște idei principale și apoi îl ajutam să scrie. Îi spuneam care ar fi primul cuvânt și el mi-l spunea pe litere.

De cele mai multe ori spune că nu are teme, iar eu încerc să reluam ceea ce am făcut deja, să scrie singurel două propoziții.

Cea mai dragă amintire din perioada de început este…

Deși acum, online, lucrăm mai mult și avem mai multe progrese, interacțiunea fizică era diferită, când ne vedeam la Casa Bună. Cred că cel mai frumos era când venea copilul către tine să te cuprindă, mi se pare cel mai înduioșător, să știe că ești „doamna lui”.

Ce sfat i-ar da Stella de acum Stellei care a început să facă voluntariat cu copiii?

Să  nu-ți setezi obiective nerealiste, să o iei pas cu pas, să nu tratezi copilul ca fiind un adult și ai foarte foarte multă răbdare. Țin minte când Andrei a început să lucreze cu V. și i-a spus că vor lucra în așa fel încât va lua numai 9 și 10. E o așteptare complet nerealistă pentru mulți, chiar dacă lucrezi zilnic și ești dispus să explici, dar aceeași dorință trebuie să o aibă și copilul și la un moment dat ei obosesc, sunt plictisiți. Trebuie să te uiți și la ce nivel este. Nu poți să recuperezi într-un an ceea ce el a pierdut în ani și ani de zile.

Pentru că și-a setat un obiectiv nerealist, era singurul dezamăgit de progresul lor. E important să ai un obiectiv, dar trebuie să fie realist. Nu ne putem aștepta ca ei să aibă aceeași motivație și seriozitate ca noi, adulții.

Ingredientele pentru un voluntar Casa Bună ar fi:

Multă răbdare, o atitudine optimistă, care să se vadă în atitudine, în tonalitatea vocii, în modul în care îi va spune copilului că poate reuși. Contează și implicarea zilnică, pregătirea și diversificarea materialelor. Am citit că un mod bun de a învăța un copil literele este să i le trasezi pe spate. Am încercat și cu C. și a fost fascinat și mereu îmi cerea să îi desenez litere pe spate.