Jurnal de voluntar. Interviu cu Steluța.

Steluța are 46 de ani, dintre care 27 i-a petrecut la catedră. Îi învață pe copii alfabetul, dar și ce înseamnă empatia și generozitatea.  A făcut pași virtuali în două dintre casele din Nucșoara și a cunoscut copii ca cei de la clasă, dar care…

Când și cum ai ajuns să te alături Casei Bune?

Am ajuns în proiect donând încălțări de primăvară și ghetuțe de iarnă.  

Acum 3 ani am văzut o postare pe Facebook despre echiparea copiilor cu încălțări pentru primăvară. Foarte repede am propus părinților și copiilor din clasa de pe vremea aceea să cumpărăm încălțări și le-am dus lui Valeriu la Școala 136.

Cred că am făcut asta de vreo două ori, iar toamna trecută am ajutat cu achiziționarea ghiozdanelor și rechizitelor pentru noul an școlar.

Cât de repede s-au implicat părinții și copiii când le-ai povestit despre Ferentari?

Cu seria cealaltă a fost un succes maxim pe parte de voluntariat. 

Toți copiii și toți părinții s-au implicat impresionant de repede și de bine în muuuulte acțiuni: pentru copiii și bătrânii unei comunități rurale (Cojești), animalele din adăposturi, copiii din spitale oncologice din București, copiii cu deficiențe de vedere de la Școala 3, copiii Casei Bune și cred că mai sunt.

Cu seria luată în toamnă, am reușit campania cu ghiozdanele și cu brăduții. Destul de bine dacă mă gândesc că pandemia ne-a fracturat timpul petrecut împreună.

Când și cu cine ai început să lucrezi?

Am început în vară cu surorile M. Ne-am „alergat” din deal în vale vreo 2 luni și cred că asta a fost înfrângerea mea.

Cum a fost prima experiență cu copiii din rural?

La surorile M. situația era mult mai grea și m-a făcut să cred că nu voi rezista mult în interacțiunea cu copiii din rural.

Era vară. Ei erau luați la muncă, la fân sau la cules de ciuperci.

Pentru mine, care sunt obișnuită să ajung la clasă și să întâlnesc copii cât de cât interesați de ceea ce le povestesc, a fost șocant să nu pot da de fete. Nu îmi răspundeau la telefon, sau când îmi răspundeau, îmi spuneau că sunt la fân.

A fost  momentul de cumpănă. Mă necăjeam foarte tare fiindcă mă gândeam că nu am ce căuta acolo și nu sunt bună la a-i ajuta.

Cu cine lucrezi acum? Cum era copilul când v-ați cunoscut și cum este acum?

Lucrez cu A. și G din septembrie. Sunt frați. Au făcut progrese și în privința scrisului și a cititului, dar și a deprinderilor pe care ar trebui să le aibă cu temele și cu programul de lucru. În rest, cred că au rămas la fel.

Ei sunt în fericita situație de a avea o familie grijulie. Am găsit la ei o atmosferă extraordinară. Își trăiesc viața într-o singură cameră și așa am putut să văd cum trăiesc ei: mama care îl alăptează pe cel mic, tatăl care o ține pe genunchi pe fetița de 5 ani, iar G. și A. lucrând în fața calculatorului.

Este o imagine înduioșătoare dintr-o casă veselă, chiar dacă nu avută.

Sunt niște copii veseli, iubitori, încrezători, parcă mai liniștiți și mai fericiți față de copiii de la clasă. Poate și viața de la țară și liniștea „de pe zăvoi” are o legătură.

Ei trăiesc mai mult în aici și acum, noi tindem să ne pierdem în niște planuri îndepărtate.

Care au fost micile obstacole și cum le-ați depășit?

Cred că ce mă speria și nemulțumea e că ei nu știau să lucreze „după program”. Poate nici nu știau să citească ceasul și nici nu știau ce înseamnă să te întâlnești marți la 5, de exemplu. 

De multe ori sunam și mă trezeam că ei nu erau conectați și mai trebuia să dau telefoane să îi aduc în fața calculatorului. Apăreau foarte senini. Știau că trebuia să ne întâlnim, dar nu știau exact când, cum.

Au început să conștientizeze și să se raporteze și la coordonata de timp, dar cred că și eu am început să îi înțeleg.

A fost un moment în care te-ai simțit extrem de apropiată de copii?

A fost un moment când m-a sunat G. și mi-a povestit despre cearta ei cu o altă fetiță. Am simțit că are nevoie de mine, deși este un caz în care ești limitat, încalci niște teritorii.

Am asistat într-o zi la un atelier de făcut mături. G. și mama ei meștereau cât făceam lecții. E ceva fascinant să îi vezi într-o singură cameră, mama împletește mături, tata mai intră cu un braț de lemne în cameră, M. leagănă pe cel mic.

Ce ai invățat din interacțiunile cu copilul?

Am devenit mai preocupată de cum pot să îmi ajut copiii de la clasă să se simtă mai fericiți, mai împliniți.

Mi-am dat seama cât de mult contează armonia într-o familie, deși există lipsuri materiale. Dacă ai părinți buni și iubitori face ca lipsurile să treacă pe un plan secund.

Ce sfat i-ai da Steluței de la începutul lucrului cu copilul?

Să aibă răbdare.

Viața copiilor de aici nu se compară cu viața copiilor de acolo, trebuie să le acorzi răbdare și timp pentru a-i înțelege. 

Dacă îi înțelegi, lucrurile vin de la sine.

Ingredientele pentru un voluntar Casa Bună ar fi:

Răbdarea și disponibilitatea de a pune la dispoziție ce are mai de preț celor pe care vrea să îi ajute: timp, cunoștințe, uneori și tava cu prăjituri. Ce poate fi mai bun pentru celălalt într-un anumit moment.

Scroll to Top