Poveștile Irinei. Capitolul 5.

“Eu am tendința să scriu cărți”, mi-a zis Irina într-o zi, în timp ce făceam niște mate pe Skype. De felul ei, e un copil isteț și silitor și face exercițiile repede-repede, ca să apuce să îmi povestească ultimele întâmplări: ce pozne au mai făcut colegii ei din clasa a șasea, ce vecin s-a mai rățoit la copii, ce năzbâtii a mai făcut fratele ei Mădălin (celălalt copil cu care fac teme online și un geniu comic desăvârșit). Îmi povestește des de aventuri de la joacă în Poiană. “Poiana nu are reguli!” este sloganul lui Mădălin și, drept urmare, tot timpul se întâmplă câte ceva palpitant acolo. Așa i-a venit Irinei mai demult ideea că ar putea scrie o carte despre Poiană. I-am propus să o scriem împreună, cu ea dictându-mi și eu tastând și punând întrebări de clarificare. 

Claudia, voluntar Casa Bună
Mulțumiri Sandra Grecu pentru ilustrații.

***

Capitolul 5: Patinoarul

Era o zi de marți. Nu știu de ce, dar îmi amintesc foarte bine ziua aia. Probabil pentru că mai am încă zgârieturile de atunci… 

Ninsese puțin, ninsese chiar frumușel.
Dar eu și ceilalți copii eram supărați că nu avem gheață atât de multă. Am văzut că în șanț la vecina noastră era foarte multă gheață. Era ca un paradis, era palatul nostru de gheață. 

Am decis să facem șanțul mini-patinoarul nostru personal. Așa că ne-am luat adidașii care alunecă cel mai tare și am fugit la gheață. (Recomand să nu încercați asta acasă pentru că nu vreau să vă răniți!)

Ajunși acolo, unii se țineau de gard pentru a nu-și rupe nimic. Eu o luasem mai încet, însă Ariana era expertă și mergea repede până când BUM! a căzut. M-am dus să o ridic și am căzut și eu lângă ea. Așa facem noi două, ne ajutăm una pe alta până nu mai rămâne nimic din noi. 

Mădălin, Sara și Andrei se dădeau pe gheață ținându-se unul de altul. Sara îi ținea pe băieți de mână, iar dintre ei, unul se ținea de gard și celălalt se ținea de Sara. Arătau toți trei ca niște pitici care încercau să se îmbrățișeze. 

Eu și Ariana o luasem înainte până când era cât pe aci să cădem. Ne-am prins de o ulucă ca să ne salvăm, dar uluca s-a desprins din gard și noi două de pe picioare. Eram PAC! pe jos. 

Când ne-am ridicat, am crezut că nu mai trăim. 

Ariana a întrebat: “Suntem in Rai?”

Eu am zis: “Rai, noi două? Nu, Doamne ferește! Nu suntem așa de cuminți. Suntem pe planeta Pământ.”

Am avut ceva răni minore, dar am supraviețuit cu brio. Ceilalți copii ne-au strigat “un caz ciudat de maimuțe trăznite”. Nu ne-am supărat să ni se spună așa pentru că aveau un pic dreptate, dar doar un pic…

Uluca am luat-o și am pus-o la loc să nu o vadă vecina noastră *tuse* mult prea bună *tuse* (aoleu, tusea asta!)

După aceea ne-am dus pe bancă și am stat vreo 8 sau 9 minute ca să ne revenim din impact. Am stabilit contactul cu realitatea și ne-am făcut curaj să ne ducem înapoi la mini-patinoar. 

Am stat până seara la gheață și apoi am hotărât să fugim acasă să nu ne mânânce lupii. Pot spune ca a fost cea mai frumoasă zi de iarnă din vacanța aia.