ulita digitala

Ulița digitală

Am fost pe Zoom cu Anca Sandu, Lia Copariu, Cristiana Șerban și Raluca Toma, voluntare la Casa Bună. Am discutat despre ce a însemnat școala online la sate (Lerești, Nucșoara și Pojorâta).

Pandemia ne-a afectat pe toți, în moduri diferite. Efectele mutării școlii în online se pot intui până la un punct. Ceea ce este mai greu de realizat este impactul pe care acest demers l-a avut în zonele defavorizate. Acolo, problema nu se pune numai în materie de echipamente, au sau nu au calculatoare, ci și capacitatea de a le folosi. Noi, cei care ne trăim viața în mediul digital, am avut o curbă de învățare extrem de lungă, ani de zile probabil, să putem să ne conectăm la un meeting sau sa completăm formulare online. Pentru alții însă, toate astea se întâmplă acum, pe repede înainte. Un fel de azi primești calculator, mâine știi să il folosești și poimâine intri la ore. Este un scenariu greu de închipuit pentru noi, și totuși foarte real, prin care au trecut extrem de mulți copii.

Casa Bună se ocupă de câteva zeci de copii din zonele Lerești, Pojorâta și Nucșoara. Am stat de vorbă cu câteva voluntare ca să aflăm cum s-a desfășurat școala online pentru unii din copiii din acele zone.

Cu câte familii / copii ați început să lucrați? Știm că sunt mai mulți copii în unele familii…
Anca: Stai să număr. Vreo 25 de copii pe care i-am băgat zi de zi la ore timp de 3 săptămâni. În media aș spune că în jur de 2-3 copii pe familie.

Cum a debutat toată chestia? Știm că a fost pandemie, dar cum exact a ajuns vestea mutării școlii în online la voi?
Anca (râde): Stai că-ți spun eu cum am aflat. Că nu știa nimeni că intrăm în sistemul ăsta de cod roșu. Ne sună A.G., clasa a 5a: ‘Doamna dirigintă vă roagă să-mi instalați și mie Kinderpedia că începe școala online.’ Deci ne-am trezit practic pe teren că trebuie să facem conturi de Kinderpedia. Noi eram acolo să le ducem haine de iarnă, nu aveam coduri, username sau parola de la școală. Username-ul se făcea în baza unei adrese de mail, care nici aia nu exista. Trebuia să ne mișcăm repede, eram puțini. Eliza a venit cu ideea genială, acolo unde erau câte doi puști la un calculator, să folosim Outlook, că era cel mai simplu, și browsere separate, să le facem bookmark-uri în fiecare ca să nu se delogheze niciodată. Dacă se delogau era tragedie, nu mai știau să intre înapoi.

Deci nu a existat o comunicare oficială?
Raluca: Nu, totul a fost spontan. Am dus haine, am făcut conturi. În fine, în următoarea săptămână unii copii tot nu aveau conturi, așa că ne-am ocupat noi în continuare. Fiecare clasă are un cod care trebuia transmis de la școală către părinți sau către elevi. Și elevii nu le aveau. În cazul meu, am făcut un fel de telefonul fără fir cu mamele și învățătoarele să aflăm codurile.

Cât de repede ați reușit să vă organizați, să faceți totul să meargă?
Anca: Într-o zi aveam un grup de voluntari, fiecare și-a luat câte o familie în primire. Deci o zi să ne organizăm, cam o săptămână să ne stabilizăm și apoi în vreo 2 săptămâni copiii au intrat într-un fel de normal.

De ce v-ați oprit la 25 de copii?
Anca: Cred că, din comunitate, ei au avut nevoia cea mai mare, sunt cumva la același nivel. Locuiesc toți pe o uliță și de asta am și numit proiectul Ulița Digitală. De ei cred că ne-am și atașat cel mai mult. Și ei ne-au cerut ajutorul cel mai mult, le era foarte frică de absențe. Chiar dacă se știe că o familie are un singur calculator, dar au 3 copii sau 4, învățătorii au pus totuși presiune. Iar copiii au venit către noi.

Asta se leagă puțin de o altă întrebare pe care voiam să v-o pun. Care a fost cea mai mare provocare pentru voi, dar și pentru cei mici?
Cristiana: Eu când am intrat, totul era stabilit deja, linkuri și useri, la mine ce a fost provocare mai mare a fost să le trezesc. Le sunam întruna, de vreo 2-3 ori. Pe M. o sunam la 8, apoi la 8:20, abia-abia se dădea jos din pat. Pentru mine era diferit, eu fiind matinală, neavând copii, nu știam exact cum să procedez. Iar altă provocare era că mă sunau la pauză. ‘Am terminat, ce să fac?’. Trebuia să găsesc ceva ce să le sugerez să facă între timp. Cred că pentru ei era ciudată această pauză de 20 minute. Copiii nu au noțiunea timpului. și se luau cu varii chestii prin casă, măturat, făcut curat.

Lia: La mine în primele 2 săptămâni au fost 3 copii într-o familie care aveau un singur calculator. Mă suna mama lor și mă întreba pe cine să bage la ore. S-au luat niște decizii dureroase atunci. Iar cea mai mare provocare mi s-a părut acel clopoțel de băgat la ore. Copiii ăștia nu știu când să intre la ore, mai ales dacă nu cunosc ceasul unii din ei.

Raluca: Pentru mine o provocare personală a fost să mă trezesc la ora 7. Mă trezeam cu chiu cu vai și apoi intrau toți la ore și eu nu mai aveam ce să fac. Iar pentru copii a fost realizarea asta că ei trebuie să fie atenți acolo online. Mai era iarăși un băiețel care una-două îmi scria ‘doamna, nu merge!!!’ Trebuia să stau să descurc situația de fiecare dată, care nu era chiar așa dramatică, desigur.

Pe partea tehnică, ce probleme ați avut?
Anca: O problemă a fost cu ‘netul de la băț’. Bățul este singurul stâlp cu internet din sat. Tot cădea conexiunea. Iar când pică netul, le trebuie o antenă de WiFi ca să facă hotspot de pe telefon. Bineînțeles că am aflat acest lucru după ce ne-am confruntat cu problema.
Așa, în general probleme tehnice nu prea au fost că au fost obișnuiți copiii cu internetul.

Serios? Deci ce ați făcut pe perioada verii v-a adus foloase?
Raluca: Mie mi-a zis A. că la ora de biologie au învățat-o pe doamna cum să folosească whiteboard-ul, că așa făceam noi la ora de engleză. Eu în vară am încercat să le explic cum stă treaba, dar nu vorbeam pe limba lor, nimeni nu mă înțelegea. Și A., un puști de clasa a 4a, s-a prins el într-o zi de schepsis, iar el vorbea pe limba lor. Era cel mai slab la engleză și alți copii îl luau chiar la mișto că nu știe, dar după ce s-a prins el cum se folosește whiteboard-ul, când mai intra câte un copil nou la orele de engleză îl rugam pe el să explice. Și brusc A. a devenit cel mai cool.

Cristiana: Eu am lucrat pe Skype cu F., dar am văzut și eu limbajul ăsta al copiilor. M-am adaptat și eu din mers. Una peste alta cred că a ajutat faptul că am făcut în vară că dacă ar fi fost să îi luăm de la zero, ar fi fost dramatic. Nu online. Nu așa. Nu poți să explici un dublu-click, de exemplu. Asta sunt chestii native pentru noi, dar pentru cei care-s complet nou introduși la lumea digitală …

Hai să vorbim despre micile victorii pentru că ele ne fac să continuăm.
Lia: Eu în fiecare zi învăț de la copii. Nu mai țin minte exact când am început să fac cu A, cred că prin august; el terminase clasa a 4a și citea foarte foarte greu pentru că uitase cam tot din martie. Nici tabla înmulțirii, cititul era dificil. Vreau să spun că acum citește bine, mai face mici greșeli, dar este fenomenal cât de mult a progresat, este extrem de receptiv și a învățat imens.

Anca: Am digitalizat ulița. A zis Pavlo. O altă victorie a fost când D. i-a zis lui Pavlo că îi mulțumește pentru ajutor, dar de acuma încolo se descurcă singură. Poftiiiiim?

Cristiana: Cam așa mi-a zis și mie M., când a dat click pe link mi-a zis ‘Gata, ieșiți, doamna!’ Iar într-o pauză când m-a sunat mi-a zis că ea are chef să asculte colinde. Și-a pus pe Youtube și cânta în același timp. Este minunat să vezi independența asta câștigată de copii.

Raluca: A. mă sună pe mine în pauze, iar dacă nu sunt eu, îl sună pe Alin, voluntarul cu care face mate. Și la un moment dat m-a sunat și mi-a zis că a început să facă șah cu Alin.

Alți voluntari care au digitalizat ulița?
Alexandra Popa 
Eliza Trăistaru
Adi Anghel
Alin Badea
Cristina Burloiu
Irina Zamfirescu
Mara Gavrilă
Victor Pavlovschi

Scroll to Top